Johnny Răducanu: „Nu regret nicio clipă că n-am copii”
LA 78 DE ANI. Veteranul muzicii de jazz spune că nu-i pare rău că „nu a fabricat copii în comunism” şi că femeile de azi sunt interesate numai de „gimnastica la pat”
EVZ: Cum vă mai simţiţi după operaţia pe care aţi suferit-o pe inimă?
Johnny Răducanu: Da, iau 36 de pastile pe zi, am operaţii pe inimă, diabet. Sunt momente când nu pot să înghit atâtea pastile… Uffa… Trebuie să beau mult lichid. Avea dreptate Nichita: „Bătrâneţea e de neacceptat”. Din păcate, respectul nu e la el acasă în România. E mai bine de Nichita că a murit aşa de tânăr.
„Nu mi-e frică de moarte”
Totuşi, nu vă apasă singurătatea?
Nu mi-e frică de moarte, nu mi-e frică de singurătate, nu mi-e frică de faptul că n-am o femeie pe care s-o ţin în braţe. Mă simt mult mai bine aşa, decât numai cu gimnastica aia din pat. Asta, numai cu sexul, nu mi se pare o iubire adevărată! Însă femeile din ziua de azi numai de asta sunt interesate! Ele au un instinct sălbatic pentru perpetuarea rasei, e tot ce le interesează, sunt ahtiate după contactul sexual. Ei, bine, nu mai sunt amator de contact sexual, nu mai am energia aia erectilă, mi-am dat seama că nu constă totul numai în asta. Dar cine să-ţi mai înţeleagă nevoia spirituală, nevoia de tandreţe în ziua de azi… Am nevoie de o alt fel de relaţie cu o femeie…
Sunteţi un om religios?
Nu cred în nicio religie, deşi sunt ortodox. Cred că există o mare putere deasupra acestui univers, că există cineva care este stăpânul, care a organizat totul. El presară în univers, unde trebuie, tot ce trebuie: la eschimoşi le dă curaj, unde trebuie să dea soare, dă soare, unde trebuie să dea talent, dă talent. Talentul este dat unde este urbanistica mai accentuată, să mai domolească spiritele maladive.
Vă simţiţi acasă în Bucureşti?
În Bucureşti, nu mă simt niciodată acasă. Pot să fie, într-un cartier, oameni cu care îţi face plăcere să te vezi, vin alţii însă şi te scuipă în faţă, care nu au niciun fel de educaţie. Asta e jalea mare în Bucureşti, s-a stricat tot ce era înainte. Piaţa Romană era, înainte, o mahală mai de centru. Nu-mi pare rău că m-am născut aici, în România, îmi pare rău de ce s-a întâmplat aici. Toate părţile au răul lor, zic asta, io, care am colindat prin toată lumea. De exemplu, am fost în Rusia ani de zile, am luat premii importante, am bătut ţara aia în lung şi-n lat, apoi am stat opt ani în Berlin. Vorbesc cinci limbi străine.
Mergeţi la vot?
Nu merg la vot, nu mă interesează deloc. M-a interesat odată, mi-a trecut.
Vă place să gătiţi?
Da, îmi fac singur de mâncare, singur am grijă de mine. Gătesc cu zarzavat, ciorbe, borşuri grozave, îmi fac varză fără carne
. Acum doi ani, m-am lăsat de carne, m-au oprit doctorii. Le fac eu pe toate şi mă descurc foarte bine.
Cum puteţi spune aşa ceva?
Ei, iaca, o zic… Sunt singur
, singur, singur. Nu mă descurc. Nici nu mai pot să mă îngrijesc cum trebuie, boala mă opreşte, mă dor toate încheieturile. Soţia mea, Geta, a fost o persoană foarte importantă în viaţa mea. A murit! În decembrie se fac doi ani de când am rămas singur.
Ce aţi apreciat cel mai mult la o femeie?
Eu am ajuns să apreciez relaţiile cu femeile la alt nivel, eu socot că e superior să ai o relaţie spirituală cu o femeie. Nu mai găseşti aşa ceva în ziua de azi! Eu cu soţia mea am avut o asemenea relaţie, am fost căsătoriţi 50 de ani. Geta era o intelectuală fină din Iaşi, părinţii ei erau intelectuali. Şi eu am făcut liceul în Iaşi. Apoi, am plecat la Cluj, la şcoala franciscană. Am umblat pe toată planeta.
Nu regretaţi că n-aveţi copii?
Nu s-a putut să fabrici copii în comunism şi să faci şi performanţă. Copiii îţi cer de mâncare. Nu regret nicio clipă că n-am copii. Am văzut ce au păţit toţi cei care au copii. Am un prieten cu copiii plecaţi în lume, unul este doctor renumit la Paris, celălalt băiat de-al lui este la Sidney. Acum, omu’ a căzut pe scară, e paradit rău de tot, iar eu merg să-l îngrijesc. Ce-ţi ajută, aşadar, să ai copii? Am văzut şi în SUA, copiii de-abia aşteaptă să te interneze la azil şi să-ţi ia banii. Soţia mea n-a vrut să fie responsabilă, să aducă copii în comunism. Avea dreptate!
AMINTIRI DIN COPILĂRIE
„Eu eram oaia rătăcită, râioasă, voiam să mă fac gangster”
Cum „aţi descoperit” muzica?
Fraţii mei aveau un gramofon cu plăci, ascultam Ellington şi Armstrong, care erau atunci la modă. Ascultam multă muzică bună la plăci. Toţi fraţii mei erau talentaţi, eram cinci fraţi în familia noastră. Dintre toţi, eu, singur, eram oaia rătăcită, râioasă, voiam să mă fac gangster, apoi am vrut să mă fac bucătar pe vapor. De’ale copilăriei…
Unde aţi început să cântaţi?
Erau mulţi copii de ţigani talentaţi. Pe atunci, nu era televiziune, ci numai radio. Erau chiar formaţii care cântau Beethoven, ia gândeşte-te… Am început să cânt la un salon, unde patronul era machedon, pe nume Hagi Sima. Acolo, joia, vinerea, sâmbăta şi duminica se ţinea dans, erau seri „dansante”. Am început să merg acolo şi să cânt… Aşa a început totul!
Cum se cucerea o fată în acea perioadă
?
Era un respect deosebit, era o etichetă deosebită, băiatul punea batista pe mâna lui, apoi punea fata mâna peste batistă, în timpul dansului, nu direct pe mâna băiatului. Nu exista nicio mitocănie, nu o apropiai deloc pe fată de tine. Era o frumuseţe şi în cuviinţa asta…
„Salcâmii sunt formidabili”
Aţi plecat din Brăila în 1946. V-a rămas în suflet oraşul vegheat de Dunăre?
Cum să nu… În Brăila, era o atmosferă faină, faină, aşa cum am mai găsit numai în New York. În New York, nimeni nu-i nimeni, dacă unul se crede grozav, taman nu-i nimeni. La Brăila, toată lumea era respectuoasă şi egală, asta era formidabil. Fiecare loc, fiecare casă era formidabilă. Nu spun ce restaurante avea oraşul, de-o eleganţă uluitoare, te puneau la respect. Brăila era un oraş cosmopolit, aveam tramvai, numai nemţii aveau atunci tramvai. Aici, la noi, străinii găseau căldură. Ei, toţi, veneau din zona Mediteranei, de asta erau aşa de reci. La Boston, am găsit un cartier care seamănă cu Brăila şi m-am bucurat teribil de asemuire.
Cum de ajunsese Brăila atât de înfloritoare în vremea aceea?
Da, pe lângă ai noştri, şi gălăţenii de elită veneau aici, veneau mulţi să mănânce sarailii. La cofetăria de lângă teatru, se mâncau nişte prăjituri extraordinare. Intrarea în oraş era cu bani, da’ veneai aci şi puteai să deschizi o afacere. Era o acceptare tacită, între cultură şi afaceri, cultura şi afacerile erau un fel de rang. Exista interesul ca oraşul să înflorească cu afacerişti. Totul se petrecea prin autoeliminare, deschideai o afacere, ori rezistai, ori, dacă nu rezistai, dădeai faliment. Era o societate care funcţiona prin simpatie reciprocă.
După jumătate de secol de comunism, totul s-a distrus. Brăila a dat o elită intelectuală, oraşul este leagănul atâtor artişti valoroşi, Panait Istrati, Mihail Sebastian, Nae Ionescu… Da, şi mulţi alţii. Pe mulţi dintre ei i-am întâlnit în Bucureşti, pe Eugen Schileru, pe Fănuş Neagu. Tata lui Eugen Schileru avea o librărie imensă, pe Carol, şi dacă arătai că ai avut note bune, îţi dădea orice fel de carte, în franceză. Salcâmii erau formidabili, pe Regală. Toată lumea venea spre centru, oamenii veneau pe dreapta, iar pe stânga, se întorceau. Nu era teatru atunci, ci cinematograf. Acolo am văzut eu filme adevărate, era o sală de cinematograf, care a avut aceiaşi arhitecţi ca Scala din Milano. Ce mai, o minunăţie…
V-a inspirat Dunărea în muzică?
Dunărea nu mi-a plăcut deloc, era o vorbă că Dunărea îşi cerea drepturile, anaforele te purtau jos, mureau tare mulţi pe vremea aceea. Dunărea avea însă rangul ei şi, mai târziu, am înţeles că de asta s-au aşezat aici atâtea neamuri, chiar şi grecii au venit aici. Insula Mică a Brăilei nu exista atunci, a fost făcută mai târziu de comunişti.
„America nu e ţara mea, e ţara lor”
Ştiu că aţi iubit America. De ce n-aţi rămas acolo?
Da, acolo era de mine! Acolo, în New York, mă simt cel mai bine. New York-ul e un oraş care nu are nicio treabă cu America. Odată am stat, în New York, 80 de zile, apoi altă dată am stat 240 de zile, altă dată – 300 de zile. Număram zilele acolo, de drag ce-mi era. Totuşi, America nu e ţara mea, e ţara lor. Brăila nobilă, în care m-am născut, rămâne încorporată în mine. Muzica mea este mai tare decât a tuturor scriitorilor, nu trebuie să ai şcoală ca să asculţi sunete, muzica ajunge direct la suflet. Culmea e că eu fac mai multe decât Nae Ionescu, sau Mihail Sebastian, sau Perpessicius, toţi din Brăila, la un loc.
Străinii m-au înţeles, chiar dacă nu ştiau româna şi nu ştiau unde e România, urlau şi ovaţionau în sală. Nu am nevoie să fiu tradus. Eu ştiu cât valorez! Sunt aşa cum sunt, cu muzica mea, „cel mai superior” om din lume. Nu folosesc degeaba aşa superlativul ăsta, aşa simt, fără falsă modestie.
“Talentul este dat unde este urbanistica mai accentuată, să mai domolească spiritele maladive.”
Johnny Răducanu, muzician
FANTEZII ÎN JAZZ
„Compun pentru posteritate, chiar dacă nu sunt înţeles”
•Johnny Răducanu (n. 1 decembrie 1931, Brăila) este contrabasist, pianist, compozitor, aranjor şi conducător de formaţie. În ultimii ani, susţine cu mare succes un concert alături de Ion Caramitru, „Dialoguri şi fantezii în jazz”, în care jazzman-ul interpretează la pian propriile compoziţii, de o sensibilitate, cu totul aparte. „Compun pentru posteritate. Lumea de azi sar putea să nu mă înţeleagă”, a declarat maestrul pentru EVZ.
Îndrumător al tinerei generaţii, piatră de hotar în jazzul românesc, Johnny Răducanu şi-a reluat de curând seria concertelor de duminică din Lăptaria Enache din Bucureşti.
•Pe numele său real Răducanu Creţu, interpretul s-a născut într-o familie de romi cu tradiţii muzicale de peste trei sute de ani. S-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas, încă de la 19 ani.
•A făcut studii muzicale la Iaşi şi Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (clasa contrabas, 1953-1956). Cu o carieră muzicală ce se întinde pe mai bine de jumatate de secol, el este fondatorul Şcolii Române de Jazz.
•Printre cele mai importante distincţii se numără cea primită, pe 28 iunie 1977, de la ambasadorul SUA la Bucureşti, Harry G. Barnes, în care cântăreţul este recunoscut drept „cel mai important promotor al jazz-ului românesc în America şi al jazz-ului american în România”.
