…ar putea…

Ziua aceasta ar putea fi una importantă. Într-o altă zi voi afla dacă aceste clipe vor fi aruncate în groapa de gunoi personală. Până atunci privesc zilele importante ale altora: drăgălășelile virtuale ale unui sexagenar care descoperă minunile facebookului, morga academicienilor, inflația de cuvinte care ustură, satisfacția unui istoric ascuns în laptop care ”vorbește” despre  respectul pentru educație din perioada interbelică, poezia sublimă a Fridei către Diego (”Tu mi piovi, io ti cielo”), pe un site italian, anemonele lui Murivale, prostiile adolescenților care se cred interesanți, muzicile unora, pozele buclucașe ale altora.

16299495_742968119185156_2407993580690456257_n1

TANTI AUGURI!!!!

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

cogitare, non sentire

azi nu mai vreau să știu ce scriitor aniversăm. azi fac slalom în social media printre cuvinte și îmi iau drept de proprietate asupra emoțiilor. nu dau emoțiile mele nimănui. azi nu vreau să împart cu nimeni trăirile personale. azi e despre știința de carte, cum îi plăcea unei doamne învățate să spună, despre limbi moarte și minți renăscânde din participii perfecte și prezente, din ablative absolute și propoziții relative. îmi unesc neuronul cu neuronul proaspăt al unui suflet pur și facem împreună hora minților reci și nemiloase care taie în carne vie frazele încifrate. DIXI.

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

de ziua lui Vișniec

De ziua lui Vișniec, mă gândesc la absurdul din opera lui și afirm că e mai normală lumea asta, cică, ficțională. Ar trebui să tot corectezi din greșelile acestei lumi în care suntem oameni din sânge și oase, nu ”ființe de hârtie”, ar trebui să faci slalom printre muritori pe care nu vrei să-i vezi, ar trebui să elimini tropăitul din viețile noastre și din apartamentele noastre ca să poți să zici că trăiești. De ziua lui Vișniec îi urez să mai scrie, să admire specia de homo daco-romanus și să se inspire din natura acesteia. De ziua lui Vișniec îmi doresc să îi citesc viitoarele cărți și să o dau dracului de lume reală.

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

nimic notabil

Nimic notabil (de la cuvântul latinesc noto, notare- a observa)  nu s-a petrecut azi. Un cap al serviciilor a fost pus la dispoziția mai marilor săi. Gabriel Liiceanu a citit la cunoscuta Librărie Humanitas de la Cişmigiu din cartea sa în curs de apariție. Evenimentul a fost transmis on-line și a fost urmărit constant de vreo 50 de privitori (apogeul fiind de vreo 85).Mi-a plăcut când în argumentație s-a folosit de filmul Damage cu Juliete Binoche și Jeremy Irons și a comentat atât de plastic pasiunea devastatoare a personajelor și ipostazele iubirii prezente aici. Niște uituci de soi ai facebookului au transmis vestea că pe 10 ianuarie a fost ziua de naștere a scriitoarei Ioana Pârvulescu și au făcut urări culturale. S-au aflat vești despre olimpiade de toate felurile. Se pregătesc mental rânduri despre cea mai recentă carte a lui Vlad Zografi. Afară e frig și iarnă. Dimineață au murit 11 animăluțe într-un incendiu la Circul Globus. Nimic notabil nu s-a petrecut azi. Griji, sentimente de toate felurile.

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

ficțiuni masculine

La sfârșitul anului trecut, a descoperit că a fost șters din lista de prieteni a unui critic literar. Constatarea l-a zăpăcit pe moment, dar și-a revenit din năuceală și s-a gândit că destinul îi e potrivnic și că nu poate lupta cu el. S-a vindecat, bălăcindu-se în apele virtuale ale altor muritori.

Se hotărâse demult să nu mai scrie pe blog despre cărți, pentru că nu mai avea chef să citească în locul altora și aceștia să plagieze fără grație din rândurile muncite. Acum era mai hotărât ca oricând. Câți oameni au timp să caute ce au zis unii despre o carte, dar nu au timp să cumpere cartea și măcar să o răsfoiască!

Politica acaparează toate subiectele. Câtă ură se deversează în canalele virtuale! Opțiunile politice le dau unora și măsura caracterului. O idioțenie! Dacă ești înțelept, trebuie să vezi inteligența, indiferent de adeziunea la o ideologie politică.

A constat din nou că matematicienii, oamenii de știință citesc mai mult decât filologii. Ei fac și  judecăți de valoare care pun în balanță toate aspectele unei probleme, pot să-și lase umorile personale acasă și să rezolve ecuații mai departe.

Președintele vrea să fie spiritual. Cere explicații altora, în timp ce el e mai presus de acestea. Face glume cu perfectul simplu. În gura lui, sună scârțâit și cinic. Limbajul nonverbal e mai edificator, în cazul personajului, decât mulțimea vorbelor rostite alintat și dialectal.

 

 

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

credo et spero

E vremea urărilor, vremea în care creativitatea scoate niște capodopere de gânduri de sezon. Nu cred că toată lumea îți vrea binele pe care ți-l îndeasă în urările aferente. Așa e corect, politicos, cutumiar, să le transmiți ceva celor cu care ai de-a face. Cred în cei care te-au uitat. Nu mai prezinți interes pentru ei, în consecință nu se mai strică orzul cuvintelor pe gâsca nedrăgălașă ce ai devenit între timp. Cred în liniștea din secunda următoare momentelor festive. Ador pacea așternută după descătușarea dionisiacă a petrecerilor. Cred în nopțile înstelate, cu cerul ca o oglindă înghețată în care se privesc toți visătorii lumii. Cred că există o clipă în care dorințele muritorilor prind viață, numai că oamenii nu stau la pândă să găsească momentul acesta de fericire. Sper ca în anul 2017 oamenii să prindă clipa fastă în care să li se îndeplinească măcar o dorință și apoi să se întoarcă puternici la războaiele cotidiene. AD MULTOS ANNOS!

10887983_997569856933572_704043012_n2

 

 

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

distihuri cu aripi

Aruncă-ți brațele peste dicționarele toate,

Just right now, cum scrie pe pieptul tău dramatic.

Râzi imberb și frugal, căci clipele tale sunt ascunse în buzunar

Și caută în cărți înțelepte cum se trăiește vremea ta.

Răsfoiește încet, miroase aroma coaptelor prafuri din scripte

Și vorbește-mi despre mersul în picioare, pe ape, din poetul Nichita.

Descrie-mi toate volutele zborului tău din perne

Și lasă-mă să iubesc poemele mele.

E bine între alb și gri…

Atât de bine, încât mă duc să sting tot universul.

Publicat în POEZIE | Lasă un comentariu

lumea trebuia să fie bună

Lumea era un loc în care oamenii se preocupau de ”Versetele satanice” sau ascultau muzică franțuzească sau căutau secvența din filmul ” Dragostea în vremea holerei” în care Florentino Areza îi cântă la vioară Ferminei serenada lui Schubert. Lumea căuta azi în dicționar cuvântul tuberoze și preda telefoanele de bună-voie și vorbea despre cele ”39 de trepte” ale lui Hitchock. Mirosea lumește în lumea ei, dar și a inteligență. Azi toate pianele din lume erau acordate după diapazoanele ei. Lumea cânta în franțuzește pentru că era clișeul adorat azi. Taximetristul făcea urări de crăciun și primea cu greu cei 10% din cutumă. Resturile intestinale ale câinilor erau ocolite cu grație pentru că auzea din depărtare un ”je t’aime” seducător și peisajul putea fi recompus. Singurătatea era în doze prescrise și terapeutice. Cerul albastru era și el cântat de Edith Piaf. Pașii fragili ai bătrâneții erau mângâiați de priviri înțelegătoare. Vorbe din telefon sunau certăreț, dar lumea trebuia să fie bună.

2302101.jpg

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

poeți și prozatori ca dudele

Trăim și într-o lume a scriitorilor. Sunt atâția scriitori în jurul nostru, încât uneori mi-e frică să spun că știu să citesc și să scriu. Orice înjurătură, orice întâlnire  de cuvinte nefericite, orice întreprindere realizată cu vocabule sau cu gesturi care se cred artistice, este numită pompos creație literară. Mulți scriu și scriu degeaba. Nici ei nu înțeleg ce vor. Creația a devenit substitut pentru orice. Cine are puțin timp, ceva bani, curaj să se căciulească pentru niște sponsorizări, SCRIE O CARTE. În secunda următoare, apelativul primit înaintea numelui individualizator, este cel de scriitor. Ar mai fi destule de spus, dar mi-e silă. Deschid facebook-ul și dau la fiece pas de scriitori.  Spun asta, desigur, pentru că mă roade invidia că eu nu am fost în stare să scriu un volum sau pentru că sunt atât de proastă încât nu voi ajunge niciodată gloria acestor veritabili oameni literari?

Publicat în ale vieții | Lasă un comentariu

Încă o preumblare la București

A  mai venit rândul unei plimbări la București, alături de elevi, care să învețe tradiția participării la Târgul de carte ”Gaudeamus” și a vizionării unei piese de teatru. Anul acesta, bobocii mei, fie că au cumpărat bomboane de la târg sau și-au potolit foamea de lectură cu hrană fizică, au respirat aceleași aer cu personalități din lumea culturală care merită a fi reținute de ei pentru meritele în promovarea valorilor artistice: Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Ileana Mălăncoiu, Marta Petreu, Alex. Ștefănescu, Daniel Cristea- Enache, Mircea Cărtărescu. Am cumpărat cărți de Vlad Zografi sau Haruki Murakami, m-am simțit ca într-un labirint pe care l-am străbătut într-o viteză mult prea mare, dar, la sfârșit, am simțit că m-am încărcat de frumos care să mă ajute să rezist în fața lumii atât de maculate.

În ceea ce privește piesa de Teatrul Nottara, ”39 de trepte”, mă bucur că așteptările mi-au fost înșelate. Am urmărit o piesă foarte modernă, o adaptare originală a unei cărți scrise de John Buchan și a unui film realizat de Alfred Hitchcock. Elevii au urmărit cu mare atenție o piesă jucată într-un ritm alert, l-au așteptat cu nerăbdare pe Adrian Văncică, pe care îl știu din Las Fierbinți sau au intrat ei înșiși în rol, când actorii au interacționat cu publicul. Spectacolul s-a încheiat rotund cu motivul teatrului în teatru, folosind un decor minimalist și limbaje atât de variate pentru a transmite mesajul artistic. Clișeele cinematografice ale anilor 30 au fost pe rând destructurate, publicul intrând rapid în convenția în care o scară poate să reprezinte un pod, un avion de jucărie- un ditamai aparat de zbor, niște lăzi- banchete de mașină sau tren , paturi, o ușă- intrarea sau intrarea dintr-un spațiu etc.4 actori au jucat rolurile a 50 de personaje și au comunicat și nonverbal cu sala care a reacționat pe măsură. La sfârșitul piesei, când publicul s-a grăbit să se ridice în picioare și să aplaude până la înroșirea palmelor, mi-am adus aminte de reflecțiile actorului Marius Manole: ”Aplauzele la scenă deschisă. Iarăşi o prostie. E ca la operă. Cum ar fi să începi să aplauzi între bucăţi? E îngrozitor pentru cel care este pe scenă. Ei cred că aplauzele astea ne fac bine şi ne fac pe plac. De fapt, ne rup ritmul. Ne taie din elan. Eu trebuie să aştept să moară aplauzele ca să-ţi dau replică. Şi apare o burtă şi încă o burtă, iar spectacolul durează cu 10 minute mai mult. Şi zic unii: „păi da, că a fost un public bun!“. Nu, a fost un public prost, dacă a durat cu 10 minute mai mult!”

Publicat în evenimente | Lasă un comentariu