ELIF SHAFAK- ”Cele patruzeci de legi ale iubirii”

Într-o zi Moise mergea de unul singur prin munți, când a zărit în depărtare un păstor. Omul stătea în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, rugându-se. Mare a fost încântarea lui Moise. Dar când s-a apropiat, uluirea i-a fost la fel de mare auzind rugăciunea păstorului.

-O, preaiubite Doamne, Te iubesc mai mult decât Îți poți da seama. Sunt gata să fac totul pentru Tine, numai poruncește-mi. Chiar de mi-ai cere să ucid oaia cea mai grasă din turmă în numele Tău, aș face-o fără șovăială. Tu ai frige-o și i-ai pune seul cozii în orezul Tău ca să- l faci mai gustos.

Moise a mai înaintat câțiva pași, ascultând cu luare-aminte.

-După aceea Te-aș spăla pe picioare, Te-aș curăța în urechi și Te-aș despăduchea.

Auzind destul, Moise curmă ruga păstorului, strigând:

-Oprește-te, om neștiutor ce ești! Ce crezi că faci? Crezi că Allah mănâncă orez? Crezi că Allah are picioare ca să i le speli? Asta nu e rugăciune. E blasfemie curată.

Năucit și rușinat, păstorul și-a cerut iertare de mai multe ori și a făgăduit să se roage ca toți oamenii cuviincioși. Moise l-a învățat câteva rugăciuni în după-amiaza aceea. Apoi a plecat pe drumul lui, grozav de mulțumit de sine.

Dar în noaptea aceea, a auzit un glas. Era Allah.

-O, Moise, ce-ai făcut? L-ai ocărât pe bietul păstor și n-ai izbutit să-ți dai seama cât de drag Îmi era. Poate că nu spunea lucrurile cuvenite în felul cuvenit, însă era sincer. Inima lui era curată și gândurile îi erau bune. Mă simțeam mulțumit de el. Poate că vorbele lui au fost o blasfemie pentru urechile tale, însă pentru Mine erau o dulce blasfemie.

Moise și-a înțeles îndată greșeala. A doua zi, dis-de-dimineață, s-a întors în munți să-l vadă pe păstor. L-a găsit iarăși rugându-se, însă de data asta se ruga așa cum fusese învățat. În hotărârea lui de-a se ruga cum se cuvine, se bâlbăia, cu totul lipsit de bucuria și ardoarea rugăciunii sale dinainte. Căindu-se pentru ce făcuse, Moise îl bătu pe păstor pe spinare și îi spuse:

Prietene, am greșit. Rogu-te, iartă-mă. Roagă-te în felul tău. Are mai multă trecere în ochii lui Allah.

Păstorul a fost uimit să audă una ca asta, însă ușurarea i-a fost și mai adâncă. Totuși n-a vrut să se întoarcă la vechile rugăciuni. Dar nici n-a rămas în rugăciunile canonice învățate de la Moise. Găsise de-acum o nouă cale de-a vorbi cu Allah. Deși mulțumit și binecuvântat în credința sa naivă, lăsase în urmă treapta aceea-dulcea lui blasfemie.

-Așadar, vezi, nu judeca felul în care alți oameni întră în legătură cu Dumnezeu, a încheiat Shams. Fiecare are calea lui și rugăciunea lui. Allah nu se ia după cuvintele noastre, ci privește până în străfundul inimilor noastre. Nu ceremoniile sau rândurile au însemnătate, ci dacă inimile noastre sunt îndeajuns de curate sau nu.”

Posted in CĂRȚI | Lasă un comentariu

mai nou…

Mai nou, agrement înseamnă acord, weekendurile sunt din ce în ce mai pline la mare sau la munte, lumea e interesată de bătăi cu apă, fetele cuminți se vopsesc într-un de melanj din culoarea lui Morcoveață și a lui Marilyn Monroe, pentru că ele ar vrea să termine cu capitolul conformist din viața lor și ar vrea să o vireze ușor către strada femeilor nebune și abordabile. Mai nou, e frig; atât de frig cum n-a mai fost într-o dimineață de august, în ultima sută de ani. Ca în fiecare an, deși e împotriva normelor bisericești, lumea se pregătește să ureze la mulți ani, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.  În rest, aceleași platitudini, dar  reflectez la afirmația auzită într-un interviu: frica naște frică. E greu să înveți să trăiești optimist, senin, fără nicio temere, gândindu-te că trebuie să răzbești cumva. Mai nou, clișeele sunt uneori drăguțe. Migliori auguri!

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

despre îmbătrânire-Gabriel Liiceanu

”  2 iunie

Cum îți dai seama că ai îmbătrânit? Constatând că ceea ce pentru tine a fost biografie a devenit istorie pentru alții.(…)

Îmbătrânirea, exprimată în termeni kantieni, presupune o schimbare a domeniului de referință . Fiecare generație reprezintă aproape o altă specie de umanitate, pentru că fiecare generație se raportează, biografic, la alt domeniu de experiență. Prin experiența ei directă ea nu mai are acces la evenimentele la care avea generația precedentă. Ea ”accesează” un alt câmp de experiență. Așadar, cu cât partea de evenimente trăite care nu se suprapune cu a celor de dinaintea ta este mai mare, cu atât ești mai bătrân. Devii bătrân când începi să le povestești celorlalți ceea ce ai trăit tu. Povestind, ești mândru, pentru că în fond cunoști și poți relata o experiență de care ceilalți nu au avut parte. Abia apoi realizezi că povestirea te zidește în propria ta singurătate și că ceea ce în primă instanță părea că-ți dă un prestigiu termină prin a te arunca în cotlonul revolut al lumii tale.

(Corolar: a ști istorie înseamnă a avea vârsta tuturor generațiilor de dinaintea ta. A fi nespus de bătrân. Sau dimpotrivă: a ieși din jocul ”tânăr-bătrân” al evenimentelor trăite în chip nemijlocit.)” – (fragment din volumul ”Ușa interzisă”)

 

Posted in CĂRȚI | Lasă un comentariu

RAYMOND CARVER-”Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire”

” (…) De dimineață, Stuart crede că mă lasă dormind. Eu însă sunt trează dinainte să sune ceasul. Mă gândeam, întinsă aproape de marginea patului, departe de picioarele lui păroase. Îl trimite pe Dean la școală, apoi se rade, se îmbracă și pleacă la lucru. De două ori bagă capul pe ușă și își drege vocea. Eu însă nu deschid ochii.

În bucătărie găsesc un bilet de la el. Se încheie cu ”Te iubesc”.

Stau în colțul pentru micul dejun, beau cafea și las pe bilet un inel. Mă uit la ziar și-l întorc încolo și-ncoace pe masă. Apoi îl trag mai aproape și citesc ce scrie. Cadavrul a fost identificat și revendicat. Dar asta a presupus un pic de examen, un pic de scormonit, un pic de tăiat, un pic de cântărit, un pic de măsurat, un pic de băgat lucrurile înapoi și apoi un pic de cusut la loc.

Rămîn mult timp pe gânduri cu ziarul în mînă. Apoi sun și mă programez la coafor.

Stau sub cască ținînd în poală o revistă în timp ce Marnie îmi face unghiile.

-Mîine mă duc la o înmormîntare, zic.

-Îmi pare rău, pune Marnie.

-O crimă, zic.

-Ce-i mai rău, spune Marnie.

-Nu am fost apropiate, zic. Dar înțelegi.

-Vă aranjăm noi pentru asta, spune Marnie.

În noaptea aceea îmi fac patul pe canapea, iar dimineața mă trezesc prima. Pun de cafea și pregătesc micul dejun în timp ce se bărbierește.”(din proza ”Atît de multă apă atît de aproape de casă”)

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

găini și cocoși

puiuții devin găini și cocoși de toată isprava: își umflă penele, învață să meargă țanțos, cotcodăcesc chiar dacă nu fac ouă și umblă pe altă parte a ogrăzii când văd surate din vechiul coteț. acum au intrat în altă lume, unde sunt alte necuvântătoare, unde s-a mărit ora de veghe de pe maldărul de găinaț, unde sunt paie mai sclipicioase și doar apă evian. altă viață. găinile și cocoșii de azi își arată o altă față. le dorim succes în ascensiunea socială și să nu primească pe propria piele de găină lecții dure de viață.

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

AMOS OZ- ”Soțul meu, Michael”

”trebuie să mărturisesc că întunericul îmi este foarte drag, deoarece mi se pare mult mai viu și mai cald decât lumina. Mai ales vara. Lumina aceea albă subjugă Ierusalimul. Umilește orașul. Dar în adâncul sufletului meu nu există nicio luptă între lumină și întuneric.(…) Unul dintre motivele pentru care îmi place să dorm este acela că urăsc să iau decizii. În vise se petrec uneori lucruri grave, dar întotdeauna există o forță capabilă să ia decizii în locul tău, în timp ce tu ești liberă să plutești în derivă, oriunde te poartă visul(…)

Voiam să cred că obiectele neînsuflețite urmează un ritm diferit, pentru că nu au gânduri. De exemplu:

Pe una dintre ramurile unui smochin din grădina noastră stă agățat, de ani de zile, un ibric ruginit. Probabil că un locatar care a murit în urmă cu foarte mult timp l-a aruncat la un moment dat de la fereastra  vreunui apartament, iar în cădere s-a agățat de creanga aceea. Când ne-am mutat noi aici, era deja acoperit de rugină. Patru, cinci ani. Nici măcar vânturile puternice ale iernii nu au reușit să-l doboare la pământ. În dimineața zilei de Rosh-Hashana stăteam lângă chiuveta din bucătărie și am văzut cu ochii mei cum a alunecat ibricul de pe creanga copacului. În aer nu se simțea nici măcar o adiere, nici o pisică și nici o pasăre nu mișcaseră crengile. Dar niște legi puternice acționau în clipa aceea. Metalul s-a dezintegrat, iar rămășițele lui au căzut pe pământ. Vreau să scriu următorul lucru: În toți acei ani eu nu văzusem decât încremenirea obiectului, în timp ce înăuntrul lui se desfășura un întreg proces de coroziune.”

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

Rugă virtuală

Întoarce-te în like-urile mele.

Mi-e dor de mângâierile tale virtuale.

Iubirea noastră înflorea

Când pictorul așeza orele și secundele pe masa amintirilor,

Acum au rămas între noi ferestre atât de gri spre o mare pustie

La care privesc doar femei triste.

Apropie-ți privirile de peretele meu hărtănit de-atâta ură virtuală

Și binecuvântează cu emoticonul tău suprem visul meu cel de toate zilele.

Posted in POEZIE | Lasă un comentariu

JAMES MEEK- ”Un gest de iubire”

”-Puteau să mă fi pus și pe mine acolo (în film), frate, i se adresă el lui Mutz. Atunci aș fi putut să mă văd dinafară și să mă repar.(…) Un bărbat care nu place doamnelor e o mașină care știe că e stricată, dar nu se poate repara singură, pentru că nu se poate vedea dinafară. Eu, frate, pot să repar orice, orice mașină, orice dispozitiv îmi dai, dar trebuie să mă uit la ea dinafară, s-o întorc pe toate părțile în mâinile mele, să înțeleg cum funcționează, cercetând-o. Cu mine nu pot să fac așa ceva. Am încercat să cercetez femei, cum zicea Broucek, am încercat să pricep cum funcționează ele, dar am ajuns să cred că poate nu femeile sunt defecte, ci eu. Și știu că aș putea să mă repar, pe mine dintre toți oamenii, aș putea s-o fac, dar eu sunt singurul lucru pe care nu-s în stare să-l repar.”

 

Posted in CĂRȚI | Lasă un comentariu

MATEI VIȘNIEC- sfaturi pentru spectatorul de teatru

”Când mergeți la teatru, încercați să fiți un spectator pozitiv, deschis, generos. Nici nu știți cât de mult au nevoie actorii de dumneavoastră, sau mai bine spus de colaborarea dumneavoastră. Publicul joacă de fapt și în spectacol, el este actorul care nu vorbește, dar reacționează cu energia sa emotivă. Rolul publicului este de a intra în rezonanță empatică cu cei aflați pe scenă, de a-i susține, de a-i ajuta, de a-i crede , de a-i motiva să meargă până la capăt. Altfel, actul teatral nu are sens. Decât să faceți grevă la teatru mai bine nu mergeți la teatru.

Un spectator suspicios, ursuz, circumspect, în toane rele, chiar ostil este o pacoste pentru actori. Oricât de buni ar fi ei, oricât de bună ar fi regia, oricât de ingenios decorul, oricât de surprinzătoare efectele, dacă spectatorul nu vrea să se lase sedus (ca un bolnav care nu vrea să se vindece), dacă rezistă în loc să intre în joc, miracolul teatral nu se produce.

Deseori actorii, la sfârșitul unui spectacol, în culise, asudați și obosiți, înainte de a se demachia și de a se dezbrăca de costumele de scenă, își spun unii altora ” ce public de căcat am avut azi!”. Deci, dacă tot vă duceți la teatru , încercați să nu fiți un spectator… din categoria evocată mai sus. Sigur, uneori puteți nimeri în fața unor actori de căcat, altfel spus care joacă ca o cizmă, deși se dau profesioniști. Nu zic că așa ceva nu e posibil. Numai că și în această situație merită, cel puțin în prima parte a spectacolului, să le dați o șansă…”

(Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă...)

 

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

Despre ”Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă…”

images[2]

Este un roman în care se împletesc ficțiunea și nonficțiunea, deci o operă literară de graniță, aș spune. Pe parcursul celor 508 pagini și al celor 73 de capitole, cititorul găsește teme și problematici variate: explicațiile simbolurilor centrale ale cărții: pantoful și umbrela, definiții ale teatrului, reflecții despre condiția umană, dragostea pentru Provența și Festivalul de la Avignon, amintiri din comunism, elemente de autoreferențialitate în spirit postmodern, elemente de teatru absurd, cosmosul Rădăuțiului, calea ferată din Rădăuți care este axa de simetrie a universului, cu rol de ”busolă gigantică”, condiția personajului animal care seamănă perfect cu omul și care iese din ocean o dată la o mie de ani etc.

Aș spune că cea mai recentă carte a lui Matei Vișniec este o carte despre dragostea nesfârșită pentru teatru, o carte- elogiu al unui  ”loc în care adevărul nu mai are nevoie să urle”(una dintre cele 100 de definiții întâlnite în carte, despre teatru).

Cartea este simetrică deoarece se deschide și se încheie cu capitole memorialistice, despre moarte. Primul capitol rememorează moartea unchiului de 20 de ani, Mihai, care ”intră în comă cam pe la ora prânzului și muri la spital pe la miezul nopții.” Tradițiile din lumea satului, refuzul față de haos al acestei lumi sunt descrise cu ochii copilului, dar și ai adultului care după 50 de ani înțelege semnificația evenimentelor trăite la moartea unchiului:” De câte ori încerc să identific sursele pasiunii mele pentru ceremonii, ritualuri, spectacol uman și teatru în general, îmi vine în minte automat moartea lui Mihai.” Ultimul capitol are rolul unui epilog care clarifică raportul realitate-ficțiune și povestește în stilul sfătos, moldovenesc, moartea lui Christophe Kaplan, prietenul drag al autorului, regizorul care l-a descoperit și l-a propulsat în lumea teatrului francez. Toate personajele întâlnite de-a lungul cărții au acum consistența unor oameni în carne și oase, sunt curățate de stratul de ficțiune și sunt văzute acum doar în haina lor civilă. Acum înțelegem cum evenimente reale, oameni întâlniți în existența autorului au fost învestiți cu roluri magice, ficționale. Acum înțelegem că  100 de definiții ale teatrului au existat și în viața reală: au fost lipite pe sicriul lui Christophe de către studenții acestuia, înainte de incinerare.

Între cele două morți prezente la începutul și sfârșitul cărții,  se află un destin al unui scriitor cu un acut simț al spectacolului, capabil să convertească artistic realul în ficțional: ” simțisem că scriitorul din mine se săturase de restaurante și de boemă, de pălăvrăgeli și de turnee. Intram în vîrsta romanului și voiam să le vorbesc oamenilor altfel. Prea trăisem în stil umbrelă și aveam acum nevoie de o lungă perioadă de tip pantof.”

În ceea ce privește simbolurile din titlu, consider că sunt niște pretexte pentru o incursiune culturală și nu numai în istoria omenirii: ”aș asocia Parisul cu o amantă.(..)La Londra (..)mă simt nu atât ca în brațele unei târfe (…), ci ca în fața unei doamne bătrâne care mă invită la ceai și apoi mă judecă. Da, Londra este o doamnă bătrână și foarte distinsă (…).Madridul te invită la viață nocturnă și la flanerie, este un oraș în care te împrietenești imediat cu străzile și cu piețele, cu forfota și cu barurile.(…) Roma are ceva dintr-o mamă generoasă, ceea ce a simțit probabil și Pier Paolo Pasolini când și-a intitulat un film Mamma Roma.(…)Viena, în ciuda fastului afișat cu prețiozitate, nu te înspăimântă nici ea: e ca un enorm costum cu mii de galoane, franjuri și nasturi aurii din care a dispărut însă corpul.”

Perspectivele narative diferite, stilul fragmentar, încadrează cartea, din punctul meu de vedere, în una de tip umbrelă.

P.S. O bilă neagră pentru tehnoredactarea cărții. Romanul pe care l-am citit eu, apărut în 2016 , la editura Cartea Românească, conține greșeli de punctuație și de scriere (de asemenea; ori, în loc de or; drept pentru care ).

Posted in CĂRȚI | Lasă un comentariu