egoism

Între o înmormântare reală și un parastas ficțional e și viață.

E un gând dintr-o duminică în care te-am iubit pentru tot nenorocul lumii.

Și cu toate astea nu mi-a păsat decât de mirosul pleoapelor tale.

 

 

Posted in POEZIE | Lasă un comentariu

DESPRE CORAN

”-Coranul e ca o mireasă sfioasă. Își va scoate iașmacul doar dacă vede că privitorul are o inimă blândă și milostivă. Apoi și-a îndreptat umerii și a întrebat: Care verset?

-Din sura Al-Nisa, am răspuns. Sunt unele părți din el în care se spune că bărbații sunt mai presus de femei. Spune chiar că bărbații pot să-și bată soțiile…(…)

Bărbații sunt proteguitori ai femeilor datorită calităților deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor; iar femeile evlavioase sunt ascultătoare și păzitoare ale celor care trebuie păzite în lipsa soților lor, pe care și Allah le păzește. Pe acelea de a căror neascultare vă temeți, povățuiți-le, părăsiți-le în paturi și loviți-le! Dar dacă ele vă ascultă, atunci nu mai căutați pricină împotriva lor: Allah este Cel Înalt, Măreț.

Când a sfârșit, Shams a închis ochii și a rostit același verset, de data asta într-o tălmăcire deosebită:

-Bărbații sunt sprijinul femeilor fiindcă Dumnezeu le dă unora mai multe mijloace decât altora și fiindcă cheltuiesc din bunurile lor pentru a le întreține. Așadar, femeile virtuoase ascultă de Dumnezeu și păzesc ce-i ascuns așa cum a păzit Dumnezeu. Cât despre femeile care simțiți că se împotrivesc, vorbiți-le ca să le înduplecați; apoi lăsați-le singure în pat ( fără să le faceți vreun rău) și culcați-vă cu ele ( când sunt doritoare). Dacă se deschid către voi, nu căutați vreo pricină ca să le învinovățiți. Fără îndoială Dumnezeu este înalt și măreț. Vezi vreo deosebire între cele două? a întrebat Shams. (…)

-Coranul e un râu năvalnic, a spus el. Cei ce îl privesc din depărtare văd numai râul. Dar pentru cei ce înoată în el, sunt patru cursuri. Precum soiurile deosebite de pești, unii dintre noi înoată mai aproape de oglinda apei, pe când alții înoată în apele adânci de dedesubt.(…)

-Cei cărora le place să înoate aproape de oglinda apei se mulțumesc cu înțelesul din afară al Coranului. Mulți oameni sunt astfel. Iau versetele prea după literă. Nu-i de mirare că atunci când citesc un verset precum cei din Al- Nisa, trag învățământul că bărbații sunt puși mai presus de femei. Căci tocmai asta vor să vadă.” (ELIF SHAFAK- ” Cele patruzeci de legi ale iubirii”)

 

Posted in CĂRȚI | Lasă un comentariu

”Cele patruzeci de legi ale iubirii”

”Auzind că un poet beduin pe nume Qays se îndrăgostise fără nădejde de Layla și își pierduse mințile din dragoste pentru ea, fapt pentru care era strigat Majnun-smintitul-, califul a devenit curios în privința femeii care pricinuise o asemenea nefericire.

Această Layla trebuie să fie o ființă deosebită, s-a fi gândit el. O femeie cu mult deasupra altora. Pesemne o fi vreo zână fără pereche ca frumusețe și farmec.

Stârnit, curios, a folosit fiecare șiretlic cunoscut ca să găsească o cale de-a o vedea pe Layla cu ochii lui.

În cele din urmă, într-o zi Layla  a fost adusă la palatul califului. Când și-a dat jos iașmacul, Harun al- Rașid a fost dezamăgit. Nu că Layla ar fi fost urâtă, schiloadă sau bătrână. Dar nu era nici grozav de nurlie. Era o ființă omenească cu nevoi omenești obișnuite și câteva cusururi, o femeie simplă, ca atâtea altele.

Califul nu și-a ascuns dezamăgirea.

-Tu ești cea după care-i înnebunit Majnun? Păi, arăți cu totul obișnuit. Ce ai așa deosebit?

Layla i-a aruncat un zâmbet.

-Da, eu sunt Layla. Dar tu nu ești Majnun, a răspuns ea. Trebuie să mă vezi cu ochii lui Majnun. Altminteri nu vei putea dezlega niciodată taina aceasta care se cheamă iubire.”

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

fără răbdare

Azi mă simt mai bătrână decât toamna asta atât de veche

Deși oamenii îmi zâmbesc și soarele e pe strada pe care mă plimb uneori.

Nu mă înspăimântă nimic, nu mă sperie ploile viitoare.

Azi mă simt fără răbdare și toleranță, fără îngăduință față de nenoroc, fără ochelari cu lentile curcubeice.

 

Posted in ale vieții, POEZIE | Lasă un comentariu

ELIF SHAFAK- ”Cele patruzeci de legi ale iubirii”

Într-o zi Moise mergea de unul singur prin munți, când a zărit în depărtare un păstor. Omul stătea în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, rugându-se. Mare a fost încântarea lui Moise. Dar când s-a apropiat, uluirea i-a fost la fel de mare auzind rugăciunea păstorului.

-O, preaiubite Doamne, Te iubesc mai mult decât Îți poți da seama. Sunt gata să fac totul pentru Tine, numai poruncește-mi. Chiar de mi-ai cere să ucid oaia cea mai grasă din turmă în numele Tău, aș face-o fără șovăială. Tu ai frige-o și i-ai pune seul cozii în orezul Tău ca să- l faci mai gustos.

Moise a mai înaintat câțiva pași, ascultând cu luare-aminte.

-După aceea Te-aș spăla pe picioare, Te-aș curăța în urechi și Te-aș despăduchea.

Auzind destul, Moise curmă ruga păstorului, strigând:

-Oprește-te, om neștiutor ce ești! Ce crezi că faci? Crezi că Allah mănâncă orez? Crezi că Allah are picioare ca să i le speli? Asta nu e rugăciune. E blasfemie curată.

Năucit și rușinat, păstorul și-a cerut iertare de mai multe ori și a făgăduit să se roage ca toți oamenii cuviincioși. Moise l-a învățat câteva rugăciuni în după-amiaza aceea. Apoi a plecat pe drumul lui, grozav de mulțumit de sine.

Dar în noaptea aceea, a auzit un glas. Era Allah.

-O, Moise, ce-ai făcut? L-ai ocărât pe bietul păstor și n-ai izbutit să-ți dai seama cât de drag Îmi era. Poate că nu spunea lucrurile cuvenite în felul cuvenit, însă era sincer. Inima lui era curată și gândurile îi erau bune. Mă simțeam mulțumit de el. Poate că vorbele lui au fost o blasfemie pentru urechile tale, însă pentru Mine erau o dulce blasfemie.

Moise și-a înțeles îndată greșeala. A doua zi, dis-de-dimineață, s-a întors în munți să-l vadă pe păstor. L-a găsit iarăși rugându-se, însă de data asta se ruga așa cum fusese învățat. În hotărârea lui de-a se ruga cum se cuvine, se bâlbăia, cu totul lipsit de bucuria și ardoarea rugăciunii sale dinainte. Căindu-se pentru ce făcuse, Moise îl bătu pe păstor pe spinare și îi spuse:

Prietene, am greșit. Rogu-te, iartă-mă. Roagă-te în felul tău. Are mai multă trecere în ochii lui Allah.

Păstorul a fost uimit să audă una ca asta, însă ușurarea i-a fost și mai adâncă. Totuși n-a vrut să se întoarcă la vechile rugăciuni. Dar nici n-a rămas în rugăciunile canonice învățate de la Moise. Găsise de-acum o nouă cale de-a vorbi cu Allah. Deși mulțumit și binecuvântat în credința sa naivă, lăsase în urmă treapta aceea-dulcea lui blasfemie.

-Așadar, vezi, nu judeca felul în care alți oameni întră în legătură cu Dumnezeu, a încheiat Shams. Fiecare are calea lui și rugăciunea lui. Allah nu se ia după cuvintele noastre, ci privește până în străfundul inimilor noastre. Nu ceremoniile sau rândurile au însemnătate, ci dacă inimile noastre sunt îndeajuns de curate sau nu.”

Posted in CĂRȚI | Lasă un comentariu

mai nou…

Mai nou, agrement înseamnă acord, weekendurile sunt din ce în ce mai pline la mare sau la munte, lumea e interesată de bătăi cu apă, fetele cuminți se vopsesc într-un de melanj din culoarea lui Morcoveață și a lui Marilyn Monroe, pentru că ele ar vrea să termine cu capitolul conformist din viața lor și ar vrea să o vireze ușor către strada femeilor nebune și abordabile. Mai nou, e frig; atât de frig cum n-a mai fost într-o dimineață de august, în ultima sută de ani. Ca în fiecare an, deși e împotriva normelor bisericești, lumea se pregătește să ureze la mulți ani, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.  În rest, aceleași platitudini, dar  reflectez la afirmația auzită într-un interviu: frica naște frică. E greu să înveți să trăiești optimist, senin, fără nicio temere, gândindu-te că trebuie să răzbești cumva. Mai nou, clișeele sunt uneori drăguțe. Migliori auguri!

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

despre îmbătrânire-Gabriel Liiceanu

”  2 iunie

Cum îți dai seama că ai îmbătrânit? Constatând că ceea ce pentru tine a fost biografie a devenit istorie pentru alții.(…)

Îmbătrânirea, exprimată în termeni kantieni, presupune o schimbare a domeniului de referință . Fiecare generație reprezintă aproape o altă specie de umanitate, pentru că fiecare generație se raportează, biografic, la alt domeniu de experiență. Prin experiența ei directă ea nu mai are acces la evenimentele la care avea generația precedentă. Ea ”accesează” un alt câmp de experiență. Așadar, cu cât partea de evenimente trăite care nu se suprapune cu a celor de dinaintea ta este mai mare, cu atât ești mai bătrân. Devii bătrân când începi să le povestești celorlalți ceea ce ai trăit tu. Povestind, ești mândru, pentru că în fond cunoști și poți relata o experiență de care ceilalți nu au avut parte. Abia apoi realizezi că povestirea te zidește în propria ta singurătate și că ceea ce în primă instanță părea că-ți dă un prestigiu termină prin a te arunca în cotlonul revolut al lumii tale.

(Corolar: a ști istorie înseamnă a avea vârsta tuturor generațiilor de dinaintea ta. A fi nespus de bătrân. Sau dimpotrivă: a ieși din jocul ”tânăr-bătrân” al evenimentelor trăite în chip nemijlocit.)” – (fragment din volumul ”Ușa interzisă”)

 

Posted in CĂRȚI | Lasă un comentariu

RAYMOND CARVER-”Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire”

” (…) De dimineață, Stuart crede că mă lasă dormind. Eu însă sunt trează dinainte să sune ceasul. Mă gândeam, întinsă aproape de marginea patului, departe de picioarele lui păroase. Îl trimite pe Dean la școală, apoi se rade, se îmbracă și pleacă la lucru. De două ori bagă capul pe ușă și își drege vocea. Eu însă nu deschid ochii.

În bucătărie găsesc un bilet de la el. Se încheie cu ”Te iubesc”.

Stau în colțul pentru micul dejun, beau cafea și las pe bilet un inel. Mă uit la ziar și-l întorc încolo și-ncoace pe masă. Apoi îl trag mai aproape și citesc ce scrie. Cadavrul a fost identificat și revendicat. Dar asta a presupus un pic de examen, un pic de scormonit, un pic de tăiat, un pic de cântărit, un pic de măsurat, un pic de băgat lucrurile înapoi și apoi un pic de cusut la loc.

Rămîn mult timp pe gânduri cu ziarul în mînă. Apoi sun și mă programez la coafor.

Stau sub cască ținînd în poală o revistă în timp ce Marnie îmi face unghiile.

-Mîine mă duc la o înmormîntare, zic.

-Îmi pare rău, pune Marnie.

-O crimă, zic.

-Ce-i mai rău, spune Marnie.

-Nu am fost apropiate, zic. Dar înțelegi.

-Vă aranjăm noi pentru asta, spune Marnie.

În noaptea aceea îmi fac patul pe canapea, iar dimineața mă trezesc prima. Pun de cafea și pregătesc micul dejun în timp ce se bărbierește.”(din proza ”Atît de multă apă atît de aproape de casă”)

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

găini și cocoși

puiuții devin găini și cocoși de toată isprava: își umflă penele, învață să meargă țanțos, cotcodăcesc chiar dacă nu fac ouă și umblă pe altă parte a ogrăzii când văd surate din vechiul coteț. acum au intrat în altă lume, unde sunt alte necuvântătoare, unde s-a mărit ora de veghe de pe maldărul de găinaț, unde sunt paie mai sclipicioase și doar apă evian. altă viață. găinile și cocoșii de azi își arată o altă față. le dorim succes în ascensiunea socială și să nu primească pe propria piele de găină lecții dure de viață.

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu

AMOS OZ- ”Soțul meu, Michael”

”trebuie să mărturisesc că întunericul îmi este foarte drag, deoarece mi se pare mult mai viu și mai cald decât lumina. Mai ales vara. Lumina aceea albă subjugă Ierusalimul. Umilește orașul. Dar în adâncul sufletului meu nu există nicio luptă între lumină și întuneric.(…) Unul dintre motivele pentru care îmi place să dorm este acela că urăsc să iau decizii. În vise se petrec uneori lucruri grave, dar întotdeauna există o forță capabilă să ia decizii în locul tău, în timp ce tu ești liberă să plutești în derivă, oriunde te poartă visul(…)

Voiam să cred că obiectele neînsuflețite urmează un ritm diferit, pentru că nu au gânduri. De exemplu:

Pe una dintre ramurile unui smochin din grădina noastră stă agățat, de ani de zile, un ibric ruginit. Probabil că un locatar care a murit în urmă cu foarte mult timp l-a aruncat la un moment dat de la fereastra  vreunui apartament, iar în cădere s-a agățat de creanga aceea. Când ne-am mutat noi aici, era deja acoperit de rugină. Patru, cinci ani. Nici măcar vânturile puternice ale iernii nu au reușit să-l doboare la pământ. În dimineața zilei de Rosh-Hashana stăteam lângă chiuveta din bucătărie și am văzut cu ochii mei cum a alunecat ibricul de pe creanga copacului. În aer nu se simțea nici măcar o adiere, nici o pisică și nici o pasăre nu mișcaseră crengile. Dar niște legi puternice acționau în clipa aceea. Metalul s-a dezintegrat, iar rămășițele lui au căzut pe pământ. Vreau să scriu următorul lucru: În toți acei ani eu nu văzusem decât încremenirea obiectului, în timp ce înăuntrul lui se desfășura un întreg proces de coroziune.”

Posted in ale vieții | Lasă un comentariu